Daca pozele ar vorbii

Dezamagire sau maturizare?

Ascult pe fundal melodia si-mi zic: “ehh, na! am vrut sa ma fac mecanic de locomotiva la un moment dat!”.
Adevarul e ca am avut tot soiul de idei nastrusnice. Imi amintesc ca mi-am dorit sa ma fac medic veterinar atunci cand cainele pe care-l iubeam suferea. Asta sigur nu as putea sa fac acum.
Imi amintesc chiar si “prototipul” de femeie pe care as fi iubit-o. Aici nu prea s-au schimbat multe. Cea pentru care as uita de mine incercand sa o fac pe ea fericita. Aici ma consolez spunandu-mi ca nu aveam cum sa nuantez problema. Ea imi era prietenul cel mai de incredere. Cu ea visam sa ma pierd pe o insula pustie si sa respir, mananc dragoste.
Am visat mai tarziu sa lucrez intr-un laborator, ceva. Sa fiu un soi de “mad scientist”. Si optiunea asta a picat cand am realizat ca-n visul meu nu am luat in considerare oamenii. Ii visam perfecti. Stiam si atunci de invidie, dar credeam ca adevarul iese mereu la suprafata. Ca intr-un final totul se va termina cu bine, ca toti vor intelege ce am vrut eu sa fac si voi primii laude. Poate nici nu as avea pe ce. Nu-s asta. Nu-s nici asta.

S-au schimbat multe de atunci. Clar! Dar atunci visam... Atunci daca bicicleta nu-mi mergea, puneam mana pe chei si nu ma lasam pana nu o faceam. Sa mearga sau bucati... dupa caz. In fiecare moment de liniste, ma puneam frumos pe o parte si visam. Cand imi gaseam un vis frumos, dabia asteptam sa ma pun in pat, seara la culcare, sa-mi continui visul. Sau oriunde. Era un serial mult mai captivant decat orice alta poveste.
Unde-i partea asta din mine? Acum cand nu mai sunt sigur ca stiu unde vreau sa zbor. Acum cand ziua de maine apare invariabil dupa o noapte mult prea scurta.
Si ca sa ma binedispun, rationez ca-i bine ca apare. Ca poate fi mai rau. Au fost ce-i drept zile, poate saptamani cand imi spuneam ca mai rau deatat nu poate fi. Acum voinic, cred,sper ca as avea puterea sa depasesc momente de genul ala.
Oare? Nu cred ca as vrea sa mai le incerc. Nu stiu daca as mai rezista. Si daca asta nu s-a schimbat, unde-i in mine puterea de a visa? In ce cotlon al sufletului am lasat „puterea”asta sa prinda praf?
„ani repede trec” dap... parca cu fiecare an, scad orele dintr-o zi. Daca incerc sa-mi amintesc ce am facut ieri... pai cand aveam 8 ani, aveam nevoie de inca o zi sa-ti povestesc ce am facut . Ce-i drept, atunci vorbeam mai rar.

Sunt multumit ca nu visam sa fiu mulionar. Sa am elicopter la scara blocului sau salupa in fata curtii. Nu-s dezamagit ca nu-s avut. Nici nu spun ca nu ar fi o treaba contul cat Dunarea. Dar la naiba, vorbim altadata de astea. Ca las ideile neterminate.
Sa recapitulam: despre femei am vorbit? Vorbit. Aventura cu eprubete gata sa plezneasca? Marcat!. Bani si bani? Nu-i vad. Bun asa!
Atunci ramane sa punctam in detaliu la urmatorul post.
Sper sa nu vina inainte de pastele cailor.
Pa.